Draga mea, îți mulțumesc. 

Zău, nu e glumă. Dacă nu te-ai fi purtat atât de mizerabil cu mine, n-aș fi aflat niciodată ce înseamnă să fii fericit. Când am realizat că nu te mai iubesc, mi s-au umplut plămânii de oxigen și ochii mei opaci au început să vadă : erai urâtă!

Doamne, ce fericit sunt că nu m-ai însoțit aproape niciodată la evenimentele importante, că zi după zi prăpastia dintre noi s-a adâncit atât de tare, încât nu am mai fost nevoit să te iau de mână....

Ai sufletul urât, draga mea, și asta se vede în fiecare cută a frunții și în colțul ochilor atunci când mă privești cu dușmănie și te încrunți.

Îți mulțumesc pentru modul minunat în care m-ai ignorat, pentru nepăsarea ta ostentativă, pentru clătitele pe care niciodată nu mi le-ai făcut...

Știi că arăți îngrozitor cu bigudiurile alea în cap? Nu mi-am dat seama până când nu ți-am surprins privirea rece, care mă ținea departe de tine.

Cândva, te-aș fi îmbrățișat, așa urâtă cum te văd acum și te-aș fi implorat să fii caldă cu mine. 

Acum nu-mi mai pasă. Suntem la fel, draga mea. Am învățat să fiu tu, să mă minunez că te-am suportat atât, crezând că mă iubești în felul tău.

Mai știi ultima oară când mi-ai dat un sărut de bunăvoie? Îți spun eu . De fapt, nu. Nu pot, pentru că nu-mi amintesc. 

Veșnic preocupată, mereu obosită, prea importantă să-mi povestești despre tine, m-ai închis într-o coajă de ou, așteptând căldura ta. Mi-a putrezit sufletul, draga mea, de atâta mucegai așternut pe pereții relației noastre.

Și, într-o zi, m-am trezit ca după o boală grea... Eram atât de gol și de nefericit că îmi venea să plâng. Te-am văzut așa cum erai și am înghețat. Mi-a fost rușine și ciudă. Cum naiba te-am putut iubi ? 

Ți-aș cere înapoi anii pierduți, dar mi-e teamă că iar n-aș avea minte și te-aș alege din nou. 

Am nevoie de lipsa ta....